Este trecut de 12 noaptea și noi îl asteptam pe tati sa vina dintr-o delegație. Este târziu pentru amândouă, dar totuși ei i se face foame.
"Vezi burtica mea? Nu a mâncat mai nimic azi!"
Eu știu însă că azi i-am făcut până și Lava Cake pentru desertul de la cina, si sărățele pentru ronțăit la desene, și i-am făcut și pâine prăjită și cam tot ce a vrut ea după somnul de amiaza, doar doar sa îi treacă dorul și nerabdarea de a-l vedea pe tati și să mănânce.
Dar iata-ne la 12 noaptea, uitandu-ne la Minimax, la desene cu troli și savurând lăptic și pâine cu Almette. O admir.
E dezamăgită că unul din zbvorurile lui tati a avut intarziere și a pierdut legătura spre București. Deci nu vine tati... Am trecut curajoase peste lacrimi și frustrari că abia mâine seară îl vom vedea si, evident, abia mâine seară își va primi jucăria din delegație.
Deși nu îi convine stinge chiar și lumina pe care a aprins-o când s-au dus să se zprle încă o dată pe dinți (da, câteodată îi e frica de carii).
Și mă regăsesc în ea, in copila mea ambitioasa. O admir și abia dacă îmi vine să cred că e a mea, că e a noastră, că e grija mea no1, că e lumina mea, că e parte majoritară din totul meu.
Vom adormi îmbrățișate și cu gândul că mâine ne vom intregi familia, vom fi iar 3 la masă și pe canapea și mai apoi in pat.
Noi avem acest sentiment rar, pentru că rar se întâmplă că mami sau tati sa fie plecati. Însă sunt multe alte familii care trăiesc cu dorința revederii noapte și zi, perioade lungi, chiar ani... Mi-e greu sa îmi imaginez cat de greu le este, așa că mă voi opri aici, cu gânduri neasternute.
Va doresc numai bine și să apreciați totul vostru mereu!
Mie mi-e bine langa ea, copila mea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu